Localitatea Hadâmbu este cunoscută de mai toţi pentru lăcaşul de cult. Doar că bogaţia şi frumuseţea locului are menirea să îţi ia ochii de la sărăcie, casele în paragină şi copii care se pierd în spatele gardurilor improvizate. Aici, majoritatea familiilor îşi câştigă existenţa de pe o zi pe alta, muncind prin sat sau în localităţi vecine.
În faţa discotecii din comuna Mogoşeşti stau trei bărbaţi adunaţi de vânt sub tricolorul ciuruit de vreme. Se uită la noi miraţi, îşi fixează privirile într-un punct şi se pierd cu gândul. Suntem la vreo 20 de kilometri de Iaşi, iar drumul până aici a fost în valuri, mai ales din cauza gropilor astupate după ureche „din bani de la UE, don’şoară“, cum zice un localnic. Nu era prima dată când ajungeam cu maşina pe aici, însă a fost prima dată când am avut rău de mare. Eram cu directorul Şcolii Gimnaziale Hadâmbu, Iulian Ghercă, şi reprezentantul Asociaţiei V.Z.W Vrienden van Polen – Kempen din Belgia, Florentina Anghelache, şi urma să mergem la elevi cu mici cadouri, aduse cu ocazia sărbătorilor pascale. „În şcoala din Hadâmbu învaţă 425 de copii, din care aproximativ 50 sunt la Budeşti şi restul la Mânjeşti. Aceste două unităţi de învăţământ au intrat în subordinea noastră după comasarea din 2010“, a explicat Iulian Ghercă.
Ajungem în Mânjeşti. Din drumul de la Uniunea Europeană au rămas doar pietrele şi praful domolit de ploaia de afară. În curtea şcolii, cinci băieţi fac o miuţă, cu o minge dezumflată. E săptămâna „Şcoala Altfel“ iar orele sunt înlocuite de activităţi mai practice, dar deloc utile. „Zilele astea nu ne ajută în mediul rural. Mai facem pentru cei mici câte un campionat de fotbal, mergem cu ei prin pădure când ne permite vremea, şi cam atât. Nu e ca la oraş. Noi unde să îi ducem?“, explică Iulian Ghercă, directorul Şcolii din Habâmbu. În Mânjeşti învaţă peste 150 de elevi, de la grădiniţă şi până la terminarea gimnaziului. Însă, în fiecare an „măcar o fată de clasa a VIII-a renunţă la educaţie pentru că se mărită. Apoi se mută din sat, la familia soţului“, povesteşte Angela Ţintilă, profesorul coordonator al unităţii de învăţământ. Corpul mare al şcolii, unde îşi desfăşoară activitatea cei mai mici, a fost construit prin 1960, şi de atunci nu au fost schimbate decât geamurile. „S-au întâmplat să fie şi furtuni mai puternice, iar de vreo două ori a fost luată tabla de pe acoperiş. Am reparat-o cum am putut, dar încă mai plouă în interior“, adaugă profesoara. Pe jos sunt doar mochete vechi şi prăfuite, ce trebuiau înlocuite cu gresia, pe care au cumpărat-o în toamna anului trecut. Dar pachetele zac şi acum într-un colţ, pentru că nu au încă bani să plătească un meşter.
Familii care stau în câmp
Intru într-o sală de clasă. Cei mici fac planşe de Paşte cu făină de porumb, seminţe şi coji de ouă. Sunt slabi, cu privirea sinceră, iar pe buze le apare un zâmbet când văd iepuraşul de ciocolată. Un puşti ar vrea să mănânce, dar nu e apă în bidonul de metal, aşezat pe chiuvetă, ce ţine loc de robinet. Sunt împărţite cele aduse şi traversăm curtea pentru a ajunge la sălile de curs unde au ore elevii de V – VIII.
Într-o clasă prezenţi erau cam 15, ce vizionau un clip de-a lui Celine Dion. Printre ei era şi Nicoleta. Nicoleta trăieşte într-o casă cu două camere, împreună cu părinţii şi cei cinci fraţi. Nu stau în sat, ci undeva în câmp, fără curent sau apă curentă. „Nici gard nu au“, îmi zice o femeie, iar asta pare să sublinieze gradul de sărăcie al familiei. Au câteva găini şi un porc pe care le cresc. Mama nu are serviciu, iar tatăl munceşte cu ziua pe la vecini sau pe unde apucă. Nicoleta e în clasa a VII-a, o fire timidă, cu un corp subţire şi ochii proeminenţi. Îi place muzica şi sportul, iar dacă o întrebi ce vrea să se facă când va fi mare, zâmbeşte, pentru că nu ştie ce să-ţi răspundă. În cuvinte puţine îmi spune că temele şi le face pe aceeaşi masă pe care mama găseşte. Iar când o mai prinde seara, aprinde un „bec“ de ceară, pentru a scrie în continuare. Mai are un an până la terminarea celor opt clase, iar după capacitate e foarte posibil să se mărite, în speranţa că va avea o viaţă nouă, mai bună.
„Orice ajutor este bun“
Ploaia e din ce în ce mai puternică. Lăsăm Mânjeştiul în spate şi mergem spre Budeşti. Aici, realitatea pare mai dură decât acum câţiva kilometri. Suntem întâmpinaţi de femeia de serviciu care ia în brate două din cutii cu napolitane donate de asociaţie.
Intram, dar am senzaţia că aici e o casă, nu o şcoală. Mică, înghesuită, cât să adăpostească 45 de elevi. E joi, dar vremea, frigul şi răcelile i-au ţinut pe tineri departe de băncile şcolii. În una din săli e şedinţă cu părinţii. Trei mame şi copii lor stau de vorbă cu diriginta. Toţi se bucură să ne vadă, dar mai ales părinţii. Mulţumesc din suflet, deşi nu au primit mare lucru.
Reacţia se explică, după ce un profesor îmi spune „în sat, aproape 90% din familii nu lucrează şi se descurcă cum pot. Iar orice ajutor este bun“. La plecare, în holul şcolii văd un panou intitulat „Colţul Micului Pieton“. Aici le sunt prezentate şcolarilor semnele de circulaţie cele mai des întâlnite, cum sunt marcate trecerile de pietoni, cum funcţionează un semafor, iar totul e ca o ironie în condiţiile în care drumurile din sat sunt, în fapt, o cărare mai lată.
În faţa discotecii din comuna Mogoşeşti nu mai e nimeni acum. Mulţi stau, îngrămădiţi, într-o scară de bloc din faţa primăriei. Se feresc de ploaie. Ne întoarcem în oraş, cu gândul că am făcut o faptă bună, că măcar simbolic am adus un zâmbet pe buzele unor copii, care poate nu ştiu cum e dincolo de graniţele imaginare ale satului. Însă ei nu au nevoie doar de dulciuri, ci au nevoie de ajutor şi sprijin care să îi asigure că nu soarta le va alege drumul în viaţă.
