PF Daniel, în Pastorala de Pasti:
PASTORALA PF Daniel a vorbit în PASTORALA DE PASTI 2014 despre martiri. „Anul acesta, 2014, la împlinirea a 300 de ani de la jertfa lor martiricã, moastele Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, care se aflã în biserica „Sfântul Gheorghe – Nou” din Bucuresti, vor fi scoase din mormânt si vor fi puse într-o raclã de argint si apoi asezate într-un baldachin nou, aurit”.
† DANIEL prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucurestilor, Mitropolitul Munteniei si Dobrogei, Loctiitorul tronului Cezareei Capadociei si Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Hristos a înviat!
Preacuviosi si Preacucernici Pãrinti,
Iubiti credinciosi si credincioase,
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2014 ca fiind Anul omagial al Sfintei Spovedanii si al Sfintei Împãrtãsanii, precum si Anul comemorativ al Sfintilor Martiri Brâncoveni, întelegând cã existã o legãturã duhovniceascã adâncã între iubirea jertfelnicã a lui Hristos pentru umanitate, celebratã în Sfânta Euharistie, si iubirea jertfelnicã a Martirilor sau a Mucenicilor pentru Hristos, cinstitã în slujbele de pomenire a acestora de cãtre Bisericã. În ambele se vede taina Crucii si Învierii lui Hristos, Biruitorul pãcatului, al iadului si al mortii, Care dãruieste lumii mântuire si viatã vesnicã.
Martirul crestin este un mãrturisitor al credintei în Iisus Hristos, care a fost ucis pentru credinta sa. Cel ce mãrturiseste credinta sa în Hristos în fata oamenilor în timp de prigoanã, dar nu a pãtimit moarte sângeroasã, este considerat de Bisericã numai mãrturisitor, nu si martir sau mucenic.
Suferintele sau pãtimirile martirului sau ale mucenicului se numesc martiriu, martiraj sau mucenicie. Mântuitorul Iisus Hristos a vorbit despre prigoanele sau persecutiile si despre martiriul sau martirajul pe care le vor îndura, din partea iudeilor si a pãgânilor, ucenicii Sãi si cei ce vor crede în El (cf. Matei 5, 11-12; 10, 16-38; Marcu 13, 12; Luca 21, 16; Ioan 15, 18-22; 16, 1-4). Primul martir sau mucenic crestin a fost Arhidiaconul Stefan, ucis cu pietre de iudei (cf. Fapte 6, 8 pânã la 7, 60). Apoi Apostolul Iacov, fiul lui Zevedeu si fratele lui Ioan Evanghelistul, care a fost decapitat din ordinul regelui Irod Agripa, în anul 44. Atunci a fost întemnitat si Sfântul Apostol Petru, care însã a fost eliberat în chip minunat de cãtre un înger al Domnului (cf. Fapte 12, 1-11). În anul 62, Iacov, ruda Domnului, unul dintre cei 70 de Apostoli, a fost ucis prin aruncare de pe templul din Ierusalim. Sfintii Apostoli Petru si Pavel au fost martirizati la Roma, unul prin rãstignire, iar celãlalt prin decapitare, în anul 67, în timpul persecutiei împãratului roman Nero.
Între anii 94-96, Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul a fost exilat în insula Patmos, în timpul persecutiei crestinilor declansatã de împãratul Domitian. Urmare acestei persecutii, Sfântul Apostol Ioan a scris cartea Apocalipsei în care îi prezintã pe martiri ca fiind cei ce si-au spãlat vesmintele lor si le-au fãcut albe în sângele Mielului Hristos (cf. Apocalipsa 7, 14).
Persecutiile împotriva crestinilor au crescut în amploare si duritate când au fost initiate de împãratii Traian (în anii 111-112) si Septimiu Sever (în anii 202-203), dar mai ales de împãratii Deciu (în anii 249-250) si Valerian (în anii 257-258), care au trecut de la persecutii sporadice si locale, la persecutii sistematice si generale. Atunci toti cetãtenii, inclusiv clerul, trebuiau sã facã dovada loialitãtii lor fatã de Stat si de împãrat printr-un cult public de jertfe aduse zeilor (idolilor) pãgâni. Astfel, de teamã, unii crestini au cedat, jertfind idolilor. De aceea, au fost numiti în limba latinã lapsi/cãzuti de la credintã.
Însã cele mai lungi si sângeroase persecutii romane împotriva crestinilor au fost cele initiate în Orient de împãratii Diocletian si Galeriu, în 23 februarie 303. Prin patru decrete imperiale succesive (303-304), ei impuneau confiscarea sau distrugerea bunurilor bisericesti, interzicerea sãvârsirii cultului crestin si obligatia de-a aduce jertfe zeilor pãgâni (Vezi art. „Martyre”, în Dictionnaire de Spiritualité, Beauchesne, Paris, 1980, tome X, pp. 718-720).
În anul 311, împãratul Galeriu, fiind bolnav pe patul de moarte, a încercat sã opreascã persecutia, însã cel care a dat cu adevãrat libertate crestinilor a fost Sfântul Constantin cel Mare în anul 313, prin edictul de la Milano. Dupã aceastã datã au mai fost unele persecutii în Orient împotriva crestinilor din partea împãratului Liciniu, care însã a fost învins în anul 324 de împãratul Constantin cel Mare, cel ce a sprijinit apoi si mai mult Biserica si a considerat crestinismul ca fiind superior religiei politeiste greco-romane. Astfel, Sfântul Constantin cel Mare a devenit primul Împãrat crestin. El si mama sa, Elena, sunt „egali în cinstire cu Apostolii”. În decursul istoriei Bisericii, în diferite timpuri si locuri, crestinii au mai fost persecutati fie de cãtre adepti ai altor religii, fie de regimuri politice ostile, ca de pildã regimul comunist, încât numãrul martirilor crestini a crescut mereu în istorie pânã în zilele noastre, când multi crestini sunt ucisi mai ales în Orientul Mijlociu, Africa si Asia.
Iubiti fii si fiice duhovnicesti,
Ce învãtãm de la martiri?
În primul rând, învãtãm cã iubirea lor pentru Hristos este mai tare decât teama de suferintã si de moarte. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scrie crestinilor din Roma, orasul în care va fi martirizat prin decapitare: „Cine ne va despãrti pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrãcãminte, sau primejdia, sau sabia (…). Precum este scris, pentru Tine suntem omorîti toatã ziua, socotiti am fost ca niste oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin Acela Care ne-a izbãvit” (Romani 8, 35-37), adicã prin Iisus Hristos.
Aceeasi gândire sau simtire duhovniceascã apostolicã întâlnim si la Sfintii Martiri care au urmat Apostolilor în primele veacuri crestine, ca, de pildã, la Episcopii Ignatie al Antiohiei, Policarp al Smirnei si Ciprian al Cartaginei.
În al doilea rând, învãtãm de la martiri cã tãria credintei lor sau puterea de a îndura pânã la moarte toate pãtimirile vine de la Hristos Însusi, Care tainic este prezent în ei prin Duhul Sfânt si îi întãreste atât de mult, încât multi dintre ei primesc moartea cu seninãtate si bucurie, trezind mirarea si chiar admiratia pãgânilor. De pildã, Sfântul Ciprian al Cartaginiei, când primeste vestea condamnãrii la moarte, exclamã: Deo gratias!, multumesc lui Dumnezeu!, considerând cã a suferi pentru Hristos este o favoare sau o fericire, potrivit cuvintelor Mântuitorului, când zice: „fericiti veti fi voi când vã vor ocãrî si vã vor prigoni s…t pentru Mine” (Matei 5, 11). Martirii acceptã moartea de bunãvoie, urmând pildei jertfei lui Hristos, Care a zis: „Nimeni nu ia sufletul de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun” (cf. Ioan 10, 18). Acelasi Sfânt Pãrinte martir, Ciprian al Cartaginei, scrie celor ce urmau sã devinã martiri: „Nu vã înspãimântati de chinuri! Cel Ce este în noi (Hristos, n.n.) este mai mare decât cel ce este în lume” (Epistola 10). Si Tertulian spunea: Christus in martyre est (Hristos este în martir).
În al treilea rând, martirii ne aratã cã trãiesc mãrturisirea lui Hristos cu pretul vietii lor ca pe o jertfã sau o ofrandã de sine în care se vede iubirea jertfelnicã a lui Hristos Cel rãstignit si înviat, suferind împreunã cu martirul si întãrindu-l pe acesta. De pildã, Sfântul Apostol Pavel zice: „Pentru mine viata este Hristos, iar a muri este un cîstig” (Filipeni 1, 21), iar spre sfârsitul vietii, simtind cã va pãtimi moarte pentru Hristos, zice: „De acum mã jertfesc si vremea despãrtirii mele s-a apropiat” (2 Timotei 4, 6)
În acelasi sens, Sfântul episcop martir Ignatie al Antiohiei († 107) întelege pãtimirile sale pentru Hristos ca fiind o jertfã euharisticã; el nu doreste doar sã se împãrtãseascã din Sfânta Euharistie, ci sã devinã el însusi euharistie pentru a se uni cu Hristos într-un act suprem de iubire (cf. Scrisoarea cãtre Romani 2, 2; 4, 1; 7, 3; Scrisoarea cãtre Magnezieni 5, 2) (Cf. art. „Martyre”, p. 727).
Jertfa sângeroasã a martirilor a fost consideratã a fi un botez al sângelui, prin care se iartã pãcatele celor care mor pentru Hristos, chiar dacã n-au fost botezati cu apã, dar se iartã si pãcatele celor care, desi au fost botezati, au pãcãtuit dupã botez, martiriul sau mucenicia fiind un „al doilea botez”. Legãtura duhovniceascã dintre Botez, Euharistie si Martiriu este motivatã si de faptul cã Domnul Iisus numeste Pãtimirea si Jertfa mortii Sale pe Cruce „pahar si botez” al suferintelor Sale (cf. Marcu 10, 38). De fapt, martirul aratã, cu pretul vietii sale, cã pãstreazã pânã la moarte legãmântul de credintã pe care l-a fãcut când a fost botezat în apã si Duh Sfânt: adicã unirea cu Hristos si slujirea Lui ca „unui Împãrat si Dumnezeu”.
Vorbind despre martiriu ca botez al sângelui, Sfântul Ioan Gurã de Aur zice: „Nu vã mirati cã am numit martiriul botez. Cãci si aici Se pogoarã Duhul cu îmbelsugare, si aici se face o curatã si frumoasã curãtire a sufletului. Si dupã cum se spalã cei botezati în apã, tot astfel si mucenicii se spalã în sângele lor” (Sfântul Ioan Gurã de Aur, „La mucenicul Lucian”, PG 50, 522, cf. Episcopul Sofian Brasoveanul, „Martiri, martiriu si mãrturie dupã Sfântul Vasile cel Mare”, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2005, p. 85).
În al patrulea rând, martirii ne aratã credinta lor puternicã în Învierea
de obste, prin legãtura lor vie cu Hristos Cel rãstignit si înviat, Care zice: „Eu sunt Învierea si Viata; Cel ce crede în Mine, chiar dacã va muri, va trãi. Si oricine trãieste si crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26). Si dupã cum Hristos Cel rãstignit si înviat a biruit pãcatul si moartea, tot asa Sfintii Martiri, uniti cu Hristos prin iubire jertfelnicã, devin „Buni Biruitori Mucenici” – dupã cum îi numeste Biserica Ortodoxã. Cartea Apocalipsei ne aratã cã sufletele martirilor se aflã în legãturã apropiatã cu Hristos, Mielul de jertfã, Care a ridicat pãcatul lumii prin moartea Sa jertfelnicã si prin învierea Sa preaslãvitã: „(…) am vãzut, sub Jertfelnic, sufletele celor înjunghiati pentru Cuvântul lui Dumnezeu si pentru mãrturia pe care au dat-o (…). Acestia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare si si-au spãlat vesmintele lor si le-au fãcut albe în sângele Mielului. Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu, si Îi slujesc ziua si noaptea în templul Lui, si Cel ce sade pe tron îi va adãposti în cortul Sãu” (Apocalipsa 6, 9; 7, 14-15)
Cum cinsteste Biserica pe martiri?
Pentru iubirea lor jertfelnicã fatã de Hristos, Biserica aratã martirilor o cinstire deosebitã. Încã din primele veacuri, jertfa si demnitatea martirilor au fost mult admirate si pretuite. Osemintele lor au fost adunate si pãstrate cu multã evlavie si cu un deosebit respect, devenind sfinte moaste. Mormintele lor au fost îngrijite si pretuite. Pe aceste morminte au fost ridicate biserici, care au devenit loc de pelerinaj. Ziua mortii lor este socotitã zi de nastere la viata cereascã, vesnicã. De aceea, aceastã zi este aniversatã sau comemoratã cu multã evlavie. Lor li s-au fixat zile de pomenire, individualã si comunã, în calendar, li se adreseazã rugãciuni si cântãri de laudã prin slujbe alcãtuite de Bisericã. Scriitorii si Pãrintii Bisericii din primele veacuri, ca Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen, Ipolit, Sfântul Ciprian al Cartaginei, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Efrem Sirul si Sfântul Ioan Gurã de Aur, au elogiat demnitatea martirilor în cuvinte de o rarã frumusete.
Cartea numitã Constitutiile Apostolice (sec. III-IV) îndeamnã la respect fatã de cei care pãtimesc pentru credinta în Hristos: „Cel ce este condamnat pentru numele Domnului nostru Dumnezeu acela este martir, frate al Domnului (Hristos), fiu al Celui Preaânalt si sãlas al Sfântului Duh” (Constitutiile Apostolice, V, 1, 1-3, cf. Hippolyte Delehaye, „Les origines du culte des martyres”, Bruxelles, 1933, p. 13).
În Biserica Ortodoxã, când se sfinteste o bisericã nouã, în piciorul Sfintei Mese din Sfântul Altar si în Sfântul Antimis sunt depuse numai moaste de martir, deoarece iubirea jertfelnicã a martirilor seamãnã cel mai mult cu iubirea jertfelnicã a lui Hristos Cel rãstignit pe Cruce. Toti Sfintii Martiri sunt pomeniti împreunã în mod deosebit în Duminica Ortodoxiei si în Duminica Tuturor Sfintilor. Sfintii Martiri sunt podoabã de mare pret a Bisericii. În troparul acestei sãrbãtori (Duminica Tuturor Sfintilor), care urmeazã dupã Duminica Pogorârii Sfântului Duh, se spune: „Cu sângiurile mucenicilor Tãi celor din toatã lumea ca si cu o porfirã si vison împodobitã fiind Biserica Ta”. Cinstirea Sfintilor Mucenici aduce mari si multe binecuvântãri credinciosilor. În aceastã privintã, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Cel ce atinge moaste de martir participã la sfintenia si harul care se aflã în ele” (Sfântul Vasile cel Mare, „Tâlcuire la Psalmul 115″, PG. 30, 112 C; Sfântul Grigorie de Nazianz, „Adversus Julianum” I, 59, PG 35, 589 C; Sfântul Ioan Gurã de Aur, „Hom. in Martyres”, PG. 50, 664 D – vezi art. „Martyre”, p. 724).
Martirii sau Mucenicii împodobesc cu numele lor calendarul Bisericii, ei fiind, prin viata si jertfa lor, nu numai modele sau icoane de luminã, ci si rugãtori si sprijinitori pentru cei care doresc sã urmeze lui Hristos, pentru a dobândi mântuirea si viata vesnicã din Împãrãtia Preasfintei Treimi.
Îndatã dupã încetarea persecutiilor sângeroase, pilda vietii jertfelnice a martirilor a fost preluatã si transpusã pe plan duhovnicesc în viata monahalã ca rãstignire a patimilor egoiste si înviere a sufletului din moartea pãcatului. De aceea, monahismul a fost adesea numit martiriu alb sau martiriu al nevointelor duhovnicesti, asumate în mod liber, cu multã dãruire de sine, sperantã si bucurie în Duhul Sfânt. Pe de altã parte, pilda dãruirii de sine si rugãciunile martirilor ajutã mult si pe crestinii mireni care vietuiesc în lume si se luptã cu patimile si greutãtile din societate ca sã rãmânã credinciosi lui Hristos pânã la sfârsitul vietii lor.
Iubiti frati si surori,
Dupã ce a primit credinta apostolicã, începând cu predica Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul Dobrogei de azi, poporul român a pãtimit mult ca sã pãstreze credinta crestinã în timpul persecutiilor de tot felul venite de la popoare pãgâne migratoare sau nãvãlitoare si de la stãpâniri ostile. Numãrul martirilor sau mucenicilor de pe teritoriul tãrii noastre a crescut de la martirii daco-romani sau strãromâni pânã în timpurile recente.
Între martirii crestini români din timpul îndelungatei stãpâniri otomane, numãrãm în mod deosebit pe Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu si pe cei patru fii ai sãi, Constantin, Stefan, Radu si Matei, dimpreunã cu Sfetnicul Ianache. Ei au fost condamnati la moarte si ucisi prin decapitare la Constantinopol, în ziua de 15 august, anul 1714, mãrturisind credinta lor în Hristos cu demnitate si jertfelnicie. Pretuind jertfa lor martiricã, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotãrât, în sedinta sa din 19-20 iunie 1992, ca ei sã fie înscrisi în calendarul Bisericii în rândul Sfintilor Martiri, cu data de prãznuire în ziua de 16 august. Anul acesta, 2014, la împlinirea a 300 de ani de la jertfa lor martiricã, moastele Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, care se aflã în biserica „Sfântul Gheorghe – Nou” din Bucuresti, vor fi scoase din mormânt si vor fi puse într-o raclã de argint si apoi asezate într-un baldachin nou, aurit. În ziua de 20 mai 2014, în ajunul sãrbãtorii Sfintilor Împãrati Constantin si Elena, ele vor fi purtate în pelerinaj la Catedrala Patriarhalã, spre închinare, deoarece în aceastã catedralã Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost uns Domnitor al Tãrii Românesti, în data de 29 octombrie 1688. Iar în dupã-amiaza zilei de 21 mai 2014, aceste sfinte moaste vor fi duse în pelerinaj la biserica „Domnita Bãlasa” din Bucuresti, pentru un scurt moment de rugãciune, aceastã bisericã fiind o ctitorie a Domnitei Bãlasa, una din cele sapte fiice ale Domnitorului Martir. Dupã aceea, racla cu sfintele moaste va continua pelerinajul si se va opri la Universitatea Bucuresti, deoarece aici, în fosta Mãnãstire „Sfântul Sava”, Domnitorul Constantin Brâncoveanu a înfiintat prima scoalã superioarã „Academia Domneascã”, în anul 1694. Iar apoi racla se va reîntoarce la biserica „Sfântul Gheorghe – Nou”, de unde a plecat. Acest pelerinaj este asemãnãtor celui din anul 1934, la împlinirea a 220 de ani de la martiriul Sfintilor Brâncoveni.
În lunile iunie si iulie ale acestui an, racla cu moastele Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu va fi purtatã în pelerinaj, de cãtre o delegatie a Patriarhiei Române, la cele mai importante biserici ctitorite de el în Tara Româneascã si în Transilvania, iar în ziua de 16 august 2014 se va sfinti pictura nouã a bisericii „Sfântul Gheorghe – Nou” din Bucuresti, ctitorie a Domnitorului Martir, de cãtre un mare sobor de ierarhi români si strãini. Apoi va fi sãvârsitã Sfânta Liturghie din ziua pomenirii Sfintilor Martiri Brâncoveni, care au cunoscut adânc taina Crucii si Învierii lui Hristos si au primit cununile vietii vesnice din Împãrãtia cerurilor.
Cu prilejul sãrbãtorii Învierii Domnului, vã îndemnãm sã aduceti, prin cuvânt si faptã bunã, bucurie în casele celor orfani, bolnavi, bãtrâni, sãraci, îndoliati si singuri, ca sã simtã cã iubirea jertfelnicã a lui Hristos Cel rãstignit si înviat pentru mântuirea lumii este izvor de luminã, de pace si de bucurie. Sã nu uitãm nici pe românii care se aflã printre strãini, departe de Patrie.
Ne rugãm lui Dumnezeu ca Sfintele Sãrbãtori de Pasti sã vã aducã tuturor pace si bucurie, sãnãtate si mântuire, adresându-vã totodatã salutul pascal: Hristos a înviat!
Al vostru cãtre Hristos Domnul rugãtor,
† D A N I E L
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
