SÃRBÃTOARE Pe 6 ianuarie, Biserica ortodoxã sãrbãtoreste botezul lui Iisus Hristos, sau Boboteaza. Boboteaza încheie ciclul celor 12 zile ale sãrbãtorilor de iarnã care încep în ajunul Crãciunului. În greceste, cuvântul „boboteazã” este numit „teofanie” sau „epifanie” care se traduce prin „Arãtarea Domnului”, adicã a Sfintei Treimi.
În ziua de Boboteazã are loc sfintirea apei, în timpul slujbei de Iordan. Pregãtirea acestui moment se face, si astãzi, cu multã atentie, în fiecare comunitate. „Botezul Domnului Mântuitorului Hristos înseamnã iesirea Lui la propovãduire. Era anul 30 al erei noastre. De la Nastere pânã la Botez, în cei 30 de ani, din copilãrie si adolescentã, pruncul, apoi tânãrul, adolescentul Iisus a dus o viatã respectabilã. Copilãria sau primii sapte ani de acasã i-a petrecut în Egipt. Acolo, la Scoala Timpului, a învãtat a scrie, a citi, si mai ales dupã cei sapte ani, întors în patria sa, în Israel, în Nazaret unde s-a stabilit, alãturi de dreptul Iosif a învãtat si una din meserii, cea de construire a corturilor, ceea ce mai târziu era sinonim cu meseria de tâmplar. Dupã care, în anul 30, El, ca fiu al lui Dumnezeu, nãscut din Sfânta Fecioarã Maria si de la Duhul Sfânt, si-a îndeplinit misiunea pentru care venise pe pãmânt, aceea de a propovãdui Noua Evanghelie sau Evanghelia Împãrãtiei celei vesnice. Si atunci era mirajul chemãrii la apa Iordanului, când multimile veneau la Sfântul Ioan, care a primit apelativul de <<Botezãtor>> sau <<Botezãtorul>>, deoarece chema multimile acolo, la apa Iordanului sã le boteze cu apã si prin botezul si scufundarea în apa Iordanului erau curãtiti de pãcatele personale pe care le aveau, si fiecare se afunda mai mult sau mai putin, dupã sarcina pãcatului care apãsa pe ei. Iisus a stat deasupra apei pentru cã nu avea pãcate, iar acolo la apa botezului s-a petrecut una din marile minuni ale arãtãrii lui Dumnezeu în cele trei persoane:Tatãl, care era în ceruri si care spunea: <<Acesta este fiul meu iubit pentru care am binevoit>>, Fiul era deasupra apei, sub mâna botezãtorului când s-a coborât Sfântul Duh, sub formã de porumbel, arãtând prin aceasta cã el este Mesia, fiul lui Dumnezeu. Ioan a rostit <<Vãd cerurile deschise si pe Dumnezeu binecuvântând>>, iar Sfântul Duh coborându-se, cum am spus, sub formã de porumbel, arãtând lumii si întâi Sfântului Ioan Botezãtorul cã Acela este Mesia, cel care va slobozi omenirea si pe Israel de pãcate. Pentru ca prin Hristos, prin întruparea Lui si prin jertfa Lui de pe cruce, omenirea a primit iertarea pãcatelor de la Adam pânã la Hristos, si de la Hristos pânã la sfârsitul veacului când istoria va amuti. Acolo, la apa Iordanului, în fiecare an, se petrece o minune: apa Iordanului se întoarce înapoi. Existã acel curent lãsat de Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt, care sfideazã legile normale ale cursului acelui râu numit Iordan, care izvorãste sus din Banias si are aproape un traseu de 156 de kilometri, dupã care primeste mai multi afluenti si se varsã în Marea Moartã. De aceea, el are o mare cantitate de peste si când vine în apa sãratã moare si se transformã în sulf. La apa Iordanului, Iisus Hristos îsi începe marea sa operã de propovãduire, de aceea, în primele veacuri crestine, botezul era sãrbãtorit odatã cu Crãciunul. Dupã aceea, s-a fãcut dispersare, Nasterea Domnului o sãrbãtorim pe 25 decembrie si Botezul Domnului pe 6 ianuarie. Dacã Sfântul Ioan a botezat cu apã, Mântuitorul Hristos va boteza cu Sfânt Duh, de aceea, El este Fiul lui Dumnezeu, este cel care a fundamentat Împãrãtia lui Dumnezeu aici pe pãmânt, iar cei care intrã în Împãrãtia lui Dumnezeu prin Taina Botezului si cresc cu Sfintele Taine si cu Ierurgiile bisericii, aceia obtin un loc în Împãrãtia lui Dumnezeu. Deci taina Întrupãrii Mântuitorului Hristos are ca scop final îndumnezeirea omului si posibilitatea ca omul sã nu mai fie argonit împãrãtiei diavolului ci Împãrãtiei lui Dumnezeu. De aceea, an de an, cu aceastã ocazie, noi, în amintirea momentului respectiv, dupã Sfânta Liturghie oficiem Aghiazma Mare sau sfintirea Apei celei Mari care are o rânduialã specialã si care se pãstreazã de cãtre crestini în tot cursul anului. Iar acea apã este apa oarecare pentru cel care o ia cu necredintã, iar pentru cel care o ia cu credintã este dãtãtoare de viatã, este pentru sfintirea caselor si a persoanelor care gustã din ea. De aceea este traditia Bisericii ca timp de sapte zile dupã Boboteazã, dimineata, dupã ce îsi face rugãciunea, crestinul sã poatã gusta din aghiazma sfintitã care îi aduce viata spiritualã sau, mai bine zis, îi întãreste viata spiritualã. Dorim tuturor celor care poartã numele de Iordan sau Iordache, în amintirea evenimentului, sã fie sãnãtosi! Preotii de la bisericile din Vaslui sunt pregãtiti pentru a oficia Aghiazma Mare dupã terminarea Sfintei Liturghii”, a declarat Vasile Parcalabu, protopop de Vaslui.
Proprietãtile fizice ale apei se schimbã în ziua de Boboteazã
Institutul Sysin de Cercetare a Ecologiei Umane si a Igienei Mediului din Rusia a descoperit acum cîtiva ani cã toate apele, inclusiv cele din conducte, si-au schimbat proprietãtile fizice în ziua de Boboteazã si în ziua de dinainte. Cercetãtorii institutului au studiat zilnic proprietãtile si calitatea apei de pe o conductã mãsurând cantitatea de radicali de ioni. De pe 4 ianuarie nivelul radicalilor ionici a început sã creascã iar apa a început sã se limpezeascã. A început sã creascã si nivelul pH-lui din apã, micsorându-i aciditatea.
Dupã cum era de asteptat, maximul de activitate a fost atins în seara de 5 ianuarie. Cantitatea mare de radicali ionici a fãcut ca apa sã aibã o conductibilitate electricã egalã cu cea a unui catalizator artificial (adicã o apã saturatã cu electroni). Activitatea electromagneticã a început sã scadã pe 6 ianuarie si a atins nivelul normal la data de 7 ianuarie.
Motivul acestei cresteri rapide a activitãtii electromagnetice a apei de Boboteazã a fost o acumulare de radicali ionici în litosfera pãmântului, „un adevãrat izvor de electroni pe care îi transferã în mare parte în apã”, a declarat cercetãtorul Anatoly Stekhin. Cercetãtorii au mãsurat de asemenea de Boboteazã nivelul de structurare al apei, înghetînd pentru acest scop niste apã de la robinet, din râul Moscova si dintr-o fântânã a bisericii. „Pânã si apa de la robinet, care este de obicei departe de a fi excelentã, arãta armonios atunci când am înghetat-o si am studiat-o la microscop,” a declarat Stekhin.
Am vãzut lumina?
de pr. Daniel PROFIR
„Si Iisus, auzind cã Ioan a fost întemnitat, a plecat în Galileea. Si pãrãsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângã mare, în hotarele lui Zabulon si Neftali, ca sã se împlineascã ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: «Pãmântul lui Zabulon si pãmântul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stãtea în întuneric a vãzut luminã mare si celor ce sedeau în latura si în umbra mortii luminã le-a rãsãrit.» De atunci a început Iisus sã propovãduiascã si sã spunã: Pocãiti-vã, cãci s-a apropiat împãrãtia cerurilor.” (Matei 4,12-17)
Experienta cunoasterii presupune nenumãrate interogatii pe care omul trebuie sã le rezolve, la care simte nevoia sã dea sau sã caute rãspunsuri. Rezolvarea interogatiei în sine presupune un efort de cãutare, de asezare sau reasezare a valorilor, ce pot fi acceptate sau respinse de fiecare persoanã în parte. Din aceastã perspectivã, putem afirma faptul cã valorile crestine se propun, nu se impun, însã o datã apropriate, ele rãmân funciarmente vesnic legate de primitor. Cu alte cuvinte, o datã ce omul a primit Taina Botezului, el rãmâne fiu al Bisericii, fidel sau infidel.
Evanghelia din duminica de dupã Botezul Domnului ne propune începutul unui proces de devoalare a adevãrului, de descoperire a luminii în adevãrata strãlucire. Fiul lui Dumnezeu Se propune umanitãtii ca sansã de a se elibera din incertitudine, pãcat, promiscuitate, indiferentã, rãcealã, urã, disperare, lipsa orizontului spiritual – si lista poate continua -, toate acestea fiind circumscrise în Evanghelie prin cuvântul „întuneric”. Aghiograful biblic a ales textul de la Isaia 8, 23- 9,1 pentru a ilustra împlinirea sperantelor profetice în persoana lui Iisus Hristos, prezentat ca „luminã” ce se oferã lumii, aducând iubire, demnitate, valoare si sens în viata omului.
Hristos biblic – luminã a lumii – ne face pe noi contemporani ai Sãi, trãitori ai aceluiasi timp cu El – timpul învesnicit – în Sfânta Liturghie, în care sunt prezenti proorocii care-L vestesc, îngerii care-L slãvesc, magii care I se închinã si-I aduc daruri, evreii care-L condamnã si-L rãstignesc. În Liturghie sunt prezente Nasterea, Moartea, Învierea si Înãltarea la ceruri ca sintezã a celor douã Testamente ce prezintã o singurã realitate – Hristos – lumina lumii ce se împãrtãseste oamenilor în Sfânta Euharistie. De aceea, dupã împãrtãsire, crestinii intoneazã imnul liturgic „Am vãzut lumina cea adevãratã…”. Aceastã „vedere” a „luminii” înseamnã comuniune, conlocuire, convietuire cu Hristos si acceptare a voii Sale ca voie a noastrã proprie: „Nu mai trãiesc eu, ci Hristos trãieste întru mine.” (Galateni 2,20), fãrã sã întelegem prin aceasta anularea propriei noastre persoane, ci afirmarea ei în persoana lui Hristos. Atunci devenim hristofori si purtãtori ai luminii Sale în lume. Astfel, Liturghia nu mai este o slujbã închisã între peretii bisericii, ci devine o realitate cotidianã prin comportamentul, atitudinea si modul de viatã liturgic al crestinilor.
Cine a vãzut Lumina în Bisericã trebuie sã stie S-o recunoascã si în afara ei; cine L-a cunoscut pe Hristos în Euharistie trebuie sã stie sã-L recunoascã si în semeni. Primirea luminii euharistice, dacã nu este completatã de un comportament filantropic, limiteazã manifestarea iubirii dumnezeiesti în cadrul cultului bisericesc. De aceea, fiecare crestin, care a devenit martor în cadru liturgic al luminii lui Hristos si a întregii Treimi Sfinte, are datoria de a se face mediu transparent de difuziune a acesteia în societate prin atitudini si fapte concrete. Dacã nu se întâmplã asa, înseamnã cã omul se aflã încã în perioada tatonãrilor, nelinistilor, interogatiilor – perioadã legitimã atâta timp cât nu se întinde la nesfârsit.
Si totusi… fiecare dintre credinciosi (sau pe cale de a deveni) ar trebui sã se mai întrebe încã: noi am vãzut lumina?
Dumnezeu Îl prezintã pe Hristos oamenilor
Întruparea Fiului lui Dumnezeu este marea tainã pe care se întemeiazã întreaga istorie a mântuirii oamenilor. Desi existã din vesnicie în planul lui Dumnezeu, asa cum ne încredinteazã Sfântul Apostol Pavel, taina întrupãrii si a mântuirii avea sã se realizeze prin conlucrarea permanentã dintre Dumnezeu si oameni, si dintre oameni întreolaltã. Persoane umane, precum Sfânta Fecioarã Maria sau Sfântul Ioan Botezãtorul, s-au învrednicit, astfel, a deveni colaboratori cu Dumnezeu, fãrã a fi în mod esential diferiti de nici unul dintre oamenii din vremea lor, de astãzi, sau de peste sute de ani. Prin curãtenia sufletului si hotãrârea de a împlini voia lui Dumnezeu prin întreaga lor viatã, au devenit mijlocitorii mântuirii oamenilor si, în mod indirect, pricinã de mântuire a noastrã, a tuturor.
Desi rolurile acestor persoane în iconomia mântuirii sunt de fapt unice si irepetabile, în mod simbolic ele pot fi reiterate de fiecare dintre crestini. Sfântul Ioan Hrisostom, celebru predicator si pãrinte al crestinãtãtii secolului IV, analizeazã istorisirea biblicã a Botezului Domnului, evidentiind pe de o parte evlavia si virtutea Sfântului Ioan Botezãtorul, iar pe de altã parte finalitatea practicã a Botezului Domnului Hristos pentru viata fiecãruia dintre noi.
Arãtarea Dumnezeului Treimic la Iordan se reactualizeazã de fiecare datã când un om renaste în apa Sfântului Botez, iar Sfântul Ioan este pentru întreaga istorie a crestinismului un model, un rugãtor si un ajutãtor al nostru, al tuturor.
Multi socoteau cã Ioan este mai mare decât Iisus, pe de o parte, pentru cã Ioan trãise tot timpul în pustie, pentru cã era fiu de arhiereu, pentru cã purta o îmbrãcãminte ca aceea, pentru cã-i chema pe toti la botez si pentru cã s-a nãscut dintr-o femeie stearpã, iar pe de altã parte, pentru cã Iisus era nãscut de o fatã sãrmanã – cã nu era cunoscutã încã de toti nasterea feciorelnicã -, pentru cã locuise în casã, pentru cã trãise la un loc cu toti oamenii, pentru cã purta haine la fel cu toti ceilalti, îl socoteau mai mic decât Ioan si pentru cã nu stiau încã nimic de tainele mari ale lui Hristos. S-a mai întâmplat apoi sã mai fie si botezat de Ioan, fapt care le întãrea si mai mult bãnuiala, chiar dacã n-ar fi fost nici una din pricinile de mai sus. Gândeau, deci, cã si Hristos este unul din cei multi. Cã îsi spuneau: „N-ar fi venit la botez odatã cu toti oamenii, dacã n-ar fi fost ca unul din ei; Ioan este, deci, mai mare decât El si cu mult mai minunat”.
Prin urmare ca sã nu mai stãpâneascã aceastã pãrere în mintea multora, cerurile s-au deschis când S-a botezat Iisus, Duhul S-a pogorât si glas odatã cu Duhul, propovãduind vrednicia Celui Unuia-Nãscut.
Dar pentru cã glasul care a spus: „Acesta este Fiul Meu cel iubit”! pãrea multora mai potrivit lui Ioan decât lui Iisus – cã glasul din cer n-a spus: „Acesta, care Se boteazã”, ci numai: „Acesta”, asa cã fiecare din cei ce au auzit au bãnuit cã glasul a fost mai degrabã despre cel ce boteazã decât despre cel botezat si din pricina vredniciei Botezãtorului, dar si din pricina tuturor celor spuse – a venit Duhul în chip de porumbel, atrãgând glasul cãtre Iisus si fãcând tuturor cunoscut cã „Acesta” a fost spus nu despre Ioan care boteza, ci despre Iisus care Se boteza.
Dumnezeu, vinovat de rãutãtile multora?
Dar cum se face, m-ar putea întreba cineva, cã n-au crezut în Hristos odatã ce s-au întâmplat acestea? Si pe timpul lui Moise s-au fãcut multe minuni, desi nu asa de mari; si dupã toate acele minuni: vocile, trâmbitele si fulgerele, iudeii si-au turnat vitel de aur si s-au închinat acestui idol. Aceiasi iudei, care au fost de fatã si au vãzut învierea lui Lazãr, atât de putin au crezut în Cel Ce fãcuse minunea încât adeseori au încercat sã-L omoare. Deci dacã, vãzând înaintea ochilor învierea mortilor, au fost atât de rãi, pentru ce te mai minunezi cã n-au primit glasul pogorât de sus? Când sufletul e lipsit de judecatã si stricat si mai este stãpânit si de invidie, nu crede în minune; când, însã, e cu judecatã, primeste cu credintã totul si n-are nevoie de minuni.
Nu spune, deci, cã n-au crezut, ci cautã altceva: dacã s-a fãcut tot ce trebuia pentru a-i face sã creadã. Acest fel de apãrare l-a întrebuintat Dumnezeu prin profet, pentru a arãta cã a fãcut totul pentru a-i întoarce pe iudei. Astfel, când iudeii erau pe cale de a pieri si aveau sã fie dati celei mai grele pedepse, Dumnezeu spune prin profetul Isaia: „Ce trebuia sã fac viei acesteia si n-am fãcut?”, pentru ca nu cumva iudeii, din pricina rãutãtii lor, sã învinuiascã purtarea de grijã a lui Dumnezeu.
Acelasi lucru cautã-l si aici: Ce trebuia sã se facã si nu s-a fãcut? Si ori de câte ori e vorba de purtarea de grijã a lui Dumnezeu, foloseste-te de acest fel de apãrare fatã de cei care, încercând sã o atace, fac vinovat pe Dumnezeu de rãutãtile multora.
Nu ne-a fãcut îngeri, ci fii iubiti
Iatã câte lucruri minunate s-au fãcut la botez! Si acestea sînt numai începutul celor viitoare! Nu s-a deschis încã raiul, ci cerul se deschide!
Pentru ce s-au deschis cerurile? Ca sã afli cã si la botezul tãu s-au deschis cerurile, ca Dumnezeu sã te cheme spre patria cea de sus si sã te înduplece sã n-ai nimic comun cu pãmântul. Iar dacã n-ai vãzut, nu fi necredincios! La începuturile crestinismului s-au arãtat totdeauna înfãtisãri vãzute ale lucrurilor mai presus de fire si duhovnicesti precum si semne ca acestea, din pricina celor care erau mai putin priceputi, care aveau nevoie de înfãtisãri vãzute si care nu puteau avea nici o întelegere pentru cele nemateriale, ci îi uimeau numai cele vãzute. S-au fãcut acestea, odatã si la început, pentru ca sã crezi, chiar dacã mai târziu nu s-au mai fãcut minuni. Pe timpul apostolilor s-a fãcut sunet de suflare de vânt ce vine repede si s-au arãtat înfãtisãri de limbi de foc; dar nu pentru apostoli, ci pentru iudeii care erau atunci de fatã. Chiar dacã acum nu se mai fac semne vãzute, totusi credem în cele ce s-au arãtat odatã. Atunci la botez s-a arãtat si porumbelul ca sã arate, ca si cum ar fi arãtat cu degetul, celor de fatã si lui Ioan pe Fiul lui Dumnezeu. Dar nu numai pentru aceasta, ci ca sã afli si tu cã vine Duhul si peste tine când te botezi.
Numai botezul nostru are harul Duhului; al lui Ioan era lipsit de acest har. De aceea cu nimeni altul din cei botezati de Ioan nu s-a întâmplat minunea aceasta, ci numai cu Acela care a dat botezul nostru, ca sã afli pe lângã cele spuse si aceea cã nu curãtia celui ce boteza, ci puterea Celui botezat a fãcut aceasta. Atunci si cerurile s-au deschis si Duhul S-a pogorât. Deschizându-se portile cele de sus, trimitând de acolo Duhul si chemându-ne în patria cea din ceruri, Hristos ne duce de la vechea vietuire la noua vietuire. Nu numai cã ne cheamã, ci ne dã si cea mai mare vrednicie. Nu ne-a fãcut îngeri si arhangheli, ci fii ai lui Dumnezeu, fii iubiti; si astfel ne dã sã mostenim cerul. (Texte selectate din Sf. Ioan Gurã de Aur, Omilii la Matei, P.S.B. vol. 23, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1994)
