Talent ascuns al comisarului sef Vasile Chelaru!
SENSIBILITATE Destinul trist al unui copil abandonat de propria-i mamã la un oferlinat din Bârlad, urmãrit toatã viata de dorinta de a o cunoaste pe cea care i-a dãruit viatã, dar apoi l-a pãrãsit, fãrã nicio vorbã, fãrã nicio explicatie! Acesta este subiectul unei povestiri pline de sensibilitate si trãiri coplesitoare, care a uimit si a impresionant de curând juriul avizat al Concursului literar international de poezie si prozã „Magia sãrbãtorilor” – editia I – 2013. Putini ar bãnui însã cã aceastã creatie literarã, realizatã pe baza unei întâmplãri reale, este scrisã de un om al legii, seful Politiei Bârlad, comisarul sef Vasile Chelaru, care, dincolo de strictetea unei profesii clar delimitate în spatiul legilor si al rigorilor profesionale, îsi gãseste resursele sufletesti necesare, pentru a asterne pe hârtie gânduri despre oameni si fapte, întâlnite în fiecare zi.
Premiul III obtinut de bârlãdeanul Vasile Chelaru este cu atât mai semnificativ pentru iubitorii de literaturã, cu cât el a fost primit la un concurs international, organizat de un cenaclu literar „Grai Românesc”, dedicat frumusetii limbii române, din judetele Harghita si Covasna, locuri unde, stim cu totii, cât de dificil îi este graiului strãmosesc sã reziste! Povestea lui Daniel, un copil abandonat care si-a cãutat insistent mama pânã când în cele din urmã a gãsit-o cu ajutorul unui tânãr politist entuziast, este impresionantã. Mama nu l-a recunoscut, l-a respins nerecunoscând cã ea ar mai fi avut copii vreodatã, l-a abandonat încã o datã când Daniel a mers cu politistul la ea în sat, pentru a o cunoaste. Daniel i-a întins trei pâini, luate pentru ea, cã asa stia el cã merg copiii la pãrinti, cu o pâine în mânã, desi el nu avea casã si masã, locuind sub scãrile unei institutii – unde îsi fãcuse culcus, alãturi de un câine si el abandonat în stradã. În cele din urmã, mama sa i-a scris prin intermediul politistului chemându-l pe Daniel la ea de Sãrbãtorile de Iarnã, sã asculte împreunã colindãtorii, iar când acesta a mers la culcusul lui Daniel sã îi dea scrisoarea si vestea cea bunã, l-a gãsit pe acesta decedat, cu o scrisoare în mânã unde scrisese: „Te iubesc, mamã!”. Cu aceastã tristã poveste adevãratã, comisarul sef Vasile Chelaru a câstigat locul III la concursul international de poezie si prozã al Cenaclului literar „Grai Românesc”. „Sunt si eu uimit cã am fost premiat, mai ales cã juriul a fost format din membri ai Uniunii Scritorilor din România. Este o recunoastere a acestei pasiuni a mele, scrisul, pentru cã am mai publicat câte ceva prin revista CARP Bârlad. Este primul premiu pe care îl primesc pentru ce am scris”, ne-a spus comisarul sef Vasile Chelaru. El este printre putinii bârlãdeni mentionati în enciclopedia „Who’s Who” din 2008, apãrutã în limba românã si care prezintã bibliografiile unor personalitãti selectate de editorii enciclopediei, printre ei numãrându-se si comisarul sef Vasile Chelaru.
Magia Sãrbãtorilor de Iarnã
Motto:
„Sunt lacrimi asa de grele si de fierbinti, încât ochii nu le pot plânge; ele zac în inimã arzând-o. “
Nicolae Iorga
Diminetile lunii decembrie erau din ce în ce mai reci. Usa adãpostului amenajat sub scara institutiei din centrul orasului, din tablã, mâncatã de ruginã la imbinãrile sudate cu rama din cornier, era acoperitã cu un strat subtire de brumã, ca un ornament glazurat, întins cu bidineaua, numai pe interior. Încã e bine, cãci respiratia caldã a schimbat atmosfera din încãperea joasã, ca o chilie, dar ce va face când noptile, dar si zilele, vor fi cumplit de geroase!…S-a obisnuit sã fie încrezãtor, fãrã a lãsa gândurile negre sã i se strecoare viclene în minte, sperând în continuare cã i se vor împlini unele nãzuinte sau dorinte pe care le are de peste treizeci de ani. Ce-a mai trecut timpul! A împlinit luna trecutã treizeci si opt de ani, iar durerile articulatiilor, tusea seacã, respiratia dificilã, presiunile dese din piept, îl îngrijorau, dar credea cã vor trece, cãci considera cã este încã tânãr.
A iesit din adãpost, a fãcut cîtiva pasi cu mersul legãnat, cu piciorul drept rigid, pe care nu-l poate îndoi de la genunchi, a privit în jur ca si cum cãuta pe cineva, a admirat ornamentele de iarnã multicolore cu care a fost împodobit orasul,în timp ce de undeva rãsuna un colind, rãspândit de un aparat electronic, dintr-un magazin care, de la primele ore ale zilei, cautã sã ademeneascã clientii. S-a salutat cu mai multi oameni, care-l cunosc, unii îl simpatizeazã, altora le face diverse servicii, de pe urma cãrora cîstigã bani cu care-si cumpãrã tigãri, uneori bãuturã sau de mâncare, atunci când nu primeste de pomanã. Hainele îi sunt largi, încãltãmaintea mai mare, dupã cum le-a primit, din milã sau platã pentru munca depusã, cu ziua. Nu-i plãcea sã i se spunã “ boschetar” deoarece nu se comporta ca majoritatea oamenilor strãzii : este mai îngrijit, nu doarme pe unde apucã, nu cerseste, nu se drogheazã, nu face scandal, munceste unde i se oferã, citeste câte un ziar si îi place sã priveascã mult la televizor. De altfel, în rugãmintea lui cãtre Dumnezeu cere sã fie recunoscut si acceptat de mama sa, cãci de s-ar împlini acest vis, ar avea si o camerã încãlzitã, si televizor, la care sã priveascã cât ar vrea. Are dintotdeauna presimtirea cã sãrbãtorile de iarnã, cu magia si farmecul lor, îi vor aduce vestea minunatã, rãspunsul asteptat la scrisorile trimise mamei sale, pe care a iertat-o de mult timp cã l-a abandonat imediat dupã nastere, fãrã sã fi fost curioasã sã-l mai vadã dupã ce-a crescut, sau când a învãtat sã scrie, sã citeascã, ori când a îmbrãcat uniforma de militar, devenind bãrbat. Dacã ea ar fi vrut, i-ar fi fost de folos în gospodãrie, poate chiar sprijinul ei la bãtrânete.
Nu mai tine minte cît a trecut de când a vãzut-o, pentru întâia oarã, pe femeia care i-a dat viatã; or fi vreo cincisprezece ani, si tot de atâta timp, o datã pe an, la sfârsitul toamnei, îi trimite o scrisoare, îi ureazã cele bune, nu-i cere nimic, desi ar dori din tot sufletul sã-i rãspundã mãcar, dacã nu-l va chema la ea, sã primeascã un loc în inima si casa ei. Va trece mai târziu pe la bisericã, apoi pe la politie, sã întrebe dacã a primit vreo scrisoare ori o felicitare, o bucatã de hârtie, cu douã-trei rânduri de la mama sa, cãci de fiecare datã, în încheierea scrisorilor o roagã: “ dacã ai sã-mi scrii, trimite plicul la Politia municipiului sau la Biserica “ Domneascã”, cãci cei de acolo cunosc situatia mea si stiu cum sã mã gãseascã.” Cîtiva fulgi de zãpadã, prevestitori de bucurie si de sãrbãtoare, se-nvârteau zãpãciti prin aer, oarecum speriati sã cadã. Muzica se auzea si din alte directii, în semn cã orasul se trezea la viatã, iar oamenii pãreau mai zâmbitori, mai generosi, mai îngãduitori, mai linistiti, în timp ce versurile colindelor, râsunând din ce în ce mai clar îl rãscoleau:
“Afarã ninge linistit
Și-n casã arde focul,
Iar noi pe lângã mama stând,
De mult uitarãm jocul.”
Nu a cunoscut bucuria jocului pe lângã mama sa, nu l-a tinut ocrotitoare în brate, nu i-a simtit cãldura pieptului, nu i-a simtit mângâierile blânde, nu i-a auzit vorbele dulci de alint, nu i-a simtit lacrimile fierbinti,de grijã, când era bolnav, avea numai amintiri din dormitoarele aglomerate ale orfelinatului, unde a ajuns împreunã cu sora sa, acum cãsãtoritã într-un sat situat la cîtiva kilometri de oras. Din acea perioadã avea amintiri din care se disting, într-un mozaic de tristete si alinare, chipurile oamenilor care au înlocuit pãrintii multora ca el: educatori, supraveghetori, profesori, preoti, politisti, oameni de bine, care l-au primit în casa lor, dãruindu-i cu milostenie momente de atentie si gesturi firesti de omenie.
Atunci l-a cunoscut pe ofiterul de politie care rãspundea de orfelinat, tânãr, entuziasmat, dornic sã stârpeascã obiceiurile care se transmiteau de la o generatie la alta, cu iz de penitenciar, când cei mai mari, aflati la vârsta tineretii, îi obligau pe cei mai mici sã suporte nesfârsite umilinte, pe care le-au cunoscut si ei, iar încercarea oricui de a le lua privilegiile asteptate ani la rând, nãstea reactii ostile, violente, fioroase. Politistul l-a îndrãgit, pe el si pe altii, asa cã a îndrãznit sã-i cearã ajutorul:
– Mã ajutati si pe mine sã-mi gãsesc mama? O cheamã Ileana, mai am o sorã pe care o cunosc si am auzit cã mai am si-un frate, tot la cãmin, dar nu stiu în care oras…
– Voi încerca, Daniel, dar nu stiu dacã voi reusi. Dacã ar fi vrut, te-ar fi cãutat ea, asa cã mai bine nu te mai gândi, îi rãspundea de fiecare datã ofiterul.
Daniel nu stia cu câtã usurintã a fost identificatã mama lui, în evidentele persoanelor, dupã actul de identitate, purtând încã acelasi nume de familie, însã de câte ori revenea cu aceastã solicitare, primea acelasi rãspuns. Nu-si închipuia cã politistul avea în vedere o serie de aspecte legate de situatia ei personalã, de posibilitatea sã-si fi întemeiat o altã familie, de temerile ei privind dezvãluirea unor secrete ferecate de ani buni în colturi dosnice ale sufletului, de spaima judecãtii aspre a comunitãtii, el exprima numai strigãtul sentimentului sãu de durere, de dorintã, de iubire.
Anii au trecut, a mers în armatã, “ în locul altuia” dupã cum spuneau unii si nu întelegea de unde scoteau acea pãrere, cãci era tare mândru în uniforma de ostas, mai ales cã acolo avea ce-i trebuia si simtea cã avea un rost în lumea în care s-a rãtãcit de la o fragedã vârstã. Nu-i scria nimeni, nu l-a vizitat vreo rudã, prieteni sau colegi, pentru cã nu avea, oamenii pe care îi cunoscuse erau doar umbre efemere, care se arãtaserã pentru scurt timp în viata sa, dar care au rãmas la locul lor, cu familiile si preocupãrile ce le aveau. Totusi aflase cã în Bacãu locuiesc niste persoane care i-ar fi un fel de rude si avea de gând sã le cearã ajutor dupã liberare, dar pânã avea sã vie acea zi el trimitea scrisori, fostilor educatori, oameni care îl mai ajutaserã, la toti spunându-le cã este bine, sãnãtos, câte luni va mai fi militar sau alte lucruri despre care credea cã intereseazã, chiar dacã nu primise niciodatã rãspuns. Ofiterului de politie i-a scris de cele mai multe ori, de fiecare datã, în încheiere adresându-i solicitarea: “ poate pânã mã liberez aflati unde este mama mea, sã mergem sã o vizitãm.”
Au mai trecut alti ani, alte ierni, alte sãrbãtori, fãrã sã-i aducã îngerii vreo veste minunatã, dimpotrivã, timpul scrijelise în sufletul sãu mai multe semne de neîmplinire, dar tot nu-si pierdea nãdejdea, cãci speranta, într-adevãr, se pierde ultima. Reusise sã gãseascã familia din Bacãu, care o vreme l-a ajutat, i-au gãsit ceva de muncã, însã cea mai mare bucurie i-au fãcut-o când l-au informat cã mama lui trãieste, i-au spus localitatea unde se aflã, chiar stiau cã drumul este asfaltat pânã în fata casei unde locuia. Toamna acelui an a fost altfel pentru Daniel, cãci pentru scurt timp a trãit minunate clipe de relaxare, încredere si optimism, apoi, ca atunci când s-ar fi aflat într-o salã privind un spectacol frumos, dupã ce-a cãzut cortina, a înteles cã poartã aceleasi haine ponosite.
S-a întors în orasul copilãriei , unde rãmãseserã firave rãdãcini ale fiintei sale, formate în perioada anilor în care, precum un burete, a acumulat cele mai multe amintiri. Îndârjirea de a-si cunoaste mama era mai mare si crezând cã vine cu informatii noi, l-a cãutat din nou pe politistul care-i cunostea necazul, care l-a înteles si care putea sã-l ajute.
– Am aflat unde locuieste mama, s-a mãritat cu un om din comuna Volonesti, drumul este asfaltat pânã în fata casei, am sã merg s-o vãd, a spus entuziasmat Daniel.
Ofiterul l-a ascultat, l-a privit cu compasiune, dar si admiratie, cu întelegere dar si prudentã, cu prietenie dar si întelepciune, întelegând cã nu are rost sã-i mai ascundã tânãrului, care nu a renuntat a-si cãuta linistea, lucruri pe care le aflase de multi ani si pe care le verificase deja. Daniel nu stia cã prietenul sãu se informase de la seful postului de politie cu privire la mama lui, la bãrbatul cu care trãia, aflând cã sunt oameni linistiti, gospodari, ca marea majoritate a sãtenilor. Avea totusi o îndoialã, cãci nu reusise sã vorbeascã cu femeia, ca sã-i afle pãrerea legatã de întâlnirea cu copilul ei, sã-i simtã gândurile, sentimentele, grijile si înainte de a pleca cãtre locuinta ei, i-a cerut iarasi agentului din comunã sã o invite la postul de politie, unde dialogul ar fi fost mai oficial.
– Nu-i nevoie sefu, sunt oameni de treabã, copiii bãrbatului locuiesc în altã parte, m-am interesat si este acasã, a raportat convingãtor apãrãtorul comunitãtii.
Prudent, ofiterul l-a instruit pe tânãr, rugându-l sã-i înteleagã situatia actualã si sã nu insiste sã rãmânã cu ea pânã nu decide singurã în legãturã cu aceastã posibilitate. Au pornit la drum, fiecare cu gândurile sale, dar cu multumirea cã peste câteva ore multe lucruri vor fi mai clare. La un moment dat ofiterul a oprit masina în dreptul unui magazin, i-a dat niste bani, zicându-i:
– Du-te si cumpãrã trei pâini, cã nu se cade sã meargã copiii cu mâna goalã la pãrintii lor!
Drumul a pãrut lung si greu, dar era, într-adevãr, asfaltat pânã în dreptul casei, care era amplasatã la vreo treizeci de metri de la sosea, înspre deal. În stradã astepta si seful postului de politie:
– Bãtrâna este acasã, este singurã, bãrbatul e la muncã, la câmp. I-am spus cã un ofiter de la oras vrea sã vorbeascã cu ea si ne asteaptã.
Toti trei au pornit încet cãtre casa modestã, dar îngrijitã. Femeia care le-a deschis poarta si i-a invitat în ogradã, era micã de înâltime, iar ochii albastri priveau nelinistiti la bãrbatii din fata ei, pe care nu i-a invitat mai departe, sã stea jos, ori sã-i serveascã cu un pahar cu apã. Daniel o privea emotionat, realizând cã îi seamãnã, dar nu spunea nimic. Astepta momentul când va putea vorbi, dar privirea lui rugãtoare, ochii înlãcrimati, chipul care reflecta foarte clar suferintã, sperantã, dorinta de a o îmbrãtisa, fãcea ca vorbele sã vinã greu, încurcate.
– Nu am venit sã vã reprosãm nimic, spuneti-mi dacã aveti copii, cãci vrem sã lãmurim o situatie, ne-a rugat cineva de mai multi ani sã vã întrebãm, cã poate ar fi spre binele tuturor dacã reusim…, a încercat ofiterul sã pregãteascã discutia, sã o asigure de intentii bune, dar rãspunsul femeiei a schimbat strategia l-a care s-a gândit:
– Eu nu am copii, are bãrbatul cu care trãiesc, trei, a afirmat cu iritare în voce, vãdit indispusã de prezenta musafirilor neasteptati.
– Nu cred cã ati înteles, nu se va schimba nimic în viata dumneavoastrã, nu va veni nimeni în aceastã casã, nu vã va deranja nimeni, este însã corect sã acordati sansa copilului sã-si cunoascã mama. Am verificat si ne-am convins cã ati avut copii, iar un tânãr vrea sã vã cunoascã. Doar atât.
– Dacã vreti, duceti-mã la puscãrie, dar eu nu am copiii, a rãspuns ea categoricã, furioasã,privind cu coada ochiului spre Daniel.
– Acesta este fiul dumneavoastrã si singura lui dorintã, pe care fatã de mine a exprimat-o de mai bine de zece ani de zile, a fost sã-si cunoascã mama. Iatã cã a venit si aceastã zi. Daniel aceasta este femeia care te-a nãscut, dar nu este mama ta, a încheiat ofiterul surprins de întâmplare.
Sunt oameni cãrora le-a fost hãrãzitã atâta suferintã, încât nici lacrimi nu mai au ca s-o stingã. Altii au primit de la soartã mult mai mult decât au îndrãznit sã cearã, iar bietului om care de îndatã ce-a învãtat sã vorbeascã, primele cuvinte le-a folosit pentru a încropi o curatã si naturalã dorintã de a-si regãsi mama, i-a fost dat sã întâlneascã o fiintã care nu l-a rãsplãtit nici cu o privire curioasã, sau ispititoare, care s-o îmbie la a privi spre cel ce pretindea a-i fi fiu. Daniel a încercat sã explice cum a gãsit-o, cum aflase cã alti doi copii au fost abandonati tot prin orfelinate, cum ar fi crezut cã ar fi fost întâlnirea cu mama lui, dar v orbele sale se loveau ca de-o stâncã tare si rece.
Tustrei au plecat învinsi si nedumeriti, iar când au ajuns la masinã politistul a observat cã pâinea cumpãratã de Daniel pentru mama sa a rãmas în masinã. A luat-o, spunând:
– Asta-i pâinea pe care ai adus-o mamei tale. Mergi si i-o dã!
Cu mersul legãnat, usor schiopãtând, tânãrul se deplasa agale, fãrã tragere de inimã, spre casa unde mama sa, pititã dupã poartã, se uita dupã el, ferindu-se sã fie observatã. Când a ajuns în fata portii, cu pâinile în brate, femeia i-a înteles intentia, a deschis poarta, a luat pâinile si a plecat în grabã, trãgând poarta în urma ei. Asa s-a consumat momentul regãsirii mamei, de fapt a fiintei care i-a dat viatã, moment la care a tânjit mii de zile, fãrã încetare. Dupã acea zi, un timp a suferit, apoi a iertat-o, pentru cã era mama lui si nu putea sã o judece pe mama sa. Au urmat scrisori, an de an, dar fãrã rezultat. A mers în adãpostul sãu, ascultând colinde, ca semn de prevestire a sãrbãtorilor de iarnã.
***
O dimineatã tãioasã de decembrie. Un ofiter de politie, purtând o scrisoare în mânã, împinge usa grea, rece, din metal, al unui adãpost amenajat sub scãrile Casei de Culturã. Scrisoarea era simplã, cu rânduri scurte, cu scris greu lizibil: “ Anul acesta vei primi colindele alãturi de mine, bãiatul meu.” În încãperea rece, un trup chircit, fãrã viatã, cu o felicitare ce reprezenta un peisaj de iarnã în mânã, pe care erau scrise câteva cuvinte: “ Te iubesc, mamã!”
