LIRICÃ Îndrãgitul poet husean, Nicusor Darabanã, autor al volumelor de versuri „Nechibzuitele iubiri” si „Rãtãcit în luminã”, si-a pus în gând, dar si în suflet, dorinta de a oferi, din când în când, cu modestia artistului care nu vrea laude, ci doar sã aducã putinã bucurie semenilor cu sensibilitate aparte, câte o poezie. Dupã „Eu n-am iubit pe nimeni…niciodatã”, versuri atât de apreciate de nostalgicii vremii, iatã cã astãzi, la ceas de toamnã târzie, poetul Nicusor Darabanã dãruie cititorilor cel mai recent poem de dragoste, ce poartã semnãtura sa:
„Poemul femeii-pãdure”!
„Pãdurea mea, te-ndepãrtezi de mine?
Sau poate eu de umbrã mã feresc!?
În ochii ciutei, eu te vãd pe tine
Si simt, de dor, cum fagii-ti-nfrunzesc.
În arsita de simturi, fãrã muguri,
Înstrãinat de frunza ta mã stiu
Si cãutându-ti pacea prin pustiu
Am pregãtite-n suflet douã juguri…
Inele vechi cu iz de fericire,
În ele ard delirul si rutina…
În nopti de dor, lasciv, în tânguire,
Stejarii tãi îmi cautã lumina.
Simt o chemare-n fiecare tril…
Primeste-mã-n desisul de april!
Apleacã-ti crengile sã ne unim
Si-n toiul înfloririi sã murim.”
