Sotul tinerei care s-a aruncat în fata trenului:
EXPLICATII Moartea Ioneliei, tânãra care a ales sã moarã joi, 30 octombrie, aruncându-se în fata trenului, i-a socat pe apropiati care nu reusesc sã îsi revinã. Cel mai afectat a fost de departe sotul femeii, Alin Sima, care nu îsi poate ierta faptul cã nu a reusit sã o salveze, desi cu câteva zile înainte de a face acest gest extrem a observat cã ceva nu este în regulã cu sotia lui. Într-un mesaj postat pe un site de socializare bãrbatul aruncã întreaga vinã pe locul de muncã si colegii de la Dedeman ai Ioneliei, acolo unde ea se simtea persecutatã de noul director, desi se strãduia din rãsputeri sã presteze munca a douã persoane.
Alin Sima face o retrospectivã a ultimelor zile din viata Ioneliei si a frãmântãrilor tinerei care a ales sã îsi încheie socotelile cu viata atât de devreme. Desi cãsnicia lor mergea foarte bine si îsi iubea copilul de patru ani ca pe ochii din cap femeia intrase în depresie, afectatã de schimbãrile de la locul de muncã, acolo unde nu numai cã nu era apreciatã la adevãrata ei valoare, era acuzatã cã „se miscã prea încet”. Coplesitã de volumul mare de muncã pe care îl fãcea, întrucât conducerea refuza sã îi angajeze o colegã, desi pânã nu demult munca pe care o presta era împãrtitã la douã persoane, aceasta a cedat psihic. Mai mult, rezultatele bune obtinute la evaluãrile care se fãceau angajatilor lunar îi erau puse la îndoialã, întrucât noul director ar fi întrebat o colegã de muncã de-a Ioneliei: „Dar ce relatie e între tine si fata asta de are la evaluãri rezultate asa bune!?” Stresul a determinat-o pe tânãrã sã îsi doreascã schimbarea locului de muncã, si, constientã fiind de faptul cã este cu psihicul la pãmânt, aceasta i-ar fi spus sotului cã are nevoie de medic. Desi a încercat sã o încurajeze, tânãra s-a lãsat coplesitã de gânduri negre si a cedat.
Redãm integral mesajul lui Alin Sima, sotul Ioneliei:
„Dupã toate cele întâmplate, marea companie Dedeman a hotãrât cã trebuie angajate douã fete în locul Ioneliei! Când ea a spus cã îi mai trebuie o colegã i s-a spus cã nu se poate, e suficient o fatã! Acum, deodatã, trebuie douã! Deci Ionelia fãcea cât douã???? Ce concluzie pot eu trage? Chiar trebuia sã moarã ca sã se ia mãsuri? Poate multã lume se întreabã care a fost motivul sau motivele pentru care Ionelia a ales sã facã acest gest, din câte cred eu, oamenii care au o depresie nu realizeazã de la început acest lucru! Eu cred cã totul a început cu mai bine de o lunã de la data faptei, în urma unor schimbãri la locul de muncã, schimbãri în urma cãrora ea simtea cã ar fi cineva care nu ar mai dori ca ea sã continuie (sã fie datã afarã), iar în momente de depresie simti cã orice este împotriva ta! Când venea acasã era mereu tristã iar eu încercam sã o linistesc, sã-i spun cã totul se va rezolva! Începuse sã doarmã una, douã ore pe noapte, constientiza cã ceva nu e în regulã si se gândea cã trebuie sã meargã la un medic, îmi spunea cã ea nu vrea sã mai meargã la acest serviciu. În cei 7 ani cât a lucrat erau douã fete în birou, care îsi împãrteau sarcinile între ele, însã de ceva timp, ea rãmãsese singurã pe acest post, dar cu toate cã a sa colegã fãcea în continuare o mare parte din sarcinile pe care conducerea considera cã trebuie sã le facã doar Ionelia, ea nu a reusit sã-si revinã din acea stare. În plus, odata cu schimbarea conducerii se auzea cã nu se mai pune asa mare pret pe faptul cã erai vechi în firmã si cã orcine putea fi schimbat oricând. Din câte îmi spunea mie, noul director era de pãrere cã ”Fata asta se miscã cam încet, plimbã niste hârtii de colo colo” si în plus o întreba pe colega ei fostã de birou, care cu toate cã avea si alte sarcini mai fãcea si munca ce ei considerau ca era strict a Ioneliei, ”dar cum d… tu mai stai în birou?” Nu credeti cã odatã cu numirea colegei ei în altã functie ar fi trebuit înlocuitã de altã persoanã odatã ce înainte erau douã care acoperau acelasi volum de muncã? Si pauza de masã care cicã era de o orã, la ele era de 10-15 minute, în plus aveau si camere de supraveghere în birou. În ultimul timp îmi spunea cã nu mai face fatã tuturor acestor lucruri si cã ea nu mai poate continua, îi era fricã sã nu facã greseli, ba chiar mai fãcea câte o gresealã pe care o repara ulterior. Eu i-am spus sã meargã la director sã povesteascã tot ce are pe suflet, însã ea amâna momentul, spunea „Da ce? Se uitã ãsta la mine?” La început când venise DEDEMANUL în Vaslui toti eram ca o familie acolo, am lucrat si eu acolo un an si ceva, se punea pret pe angajat. Acum, noul director când a venit nu avea în cap decât penalizãri! Cred cã nici la politie si armatã nu se fac atâtea evaluari lunare ale angajatului. Fosta colegã de birou a Ioneliei fusese întrebatã ”Dar ce relatie e între tine si fata asta de are la evaluãri rezultate asa bune!? Depresia în care Ionelia cãzuse era datoratã locului de muncã!, Aveam o viatã de familie linistitã si normalã! Eram nedespãrtiti, în afarã de faptul cã mai mergea la câte un meci de fotbal toate lucrurile le fãceam în doi. Am fãcut o casã numai pentru noi în care aveam de gând sã ne mutãm în anul urmãtor! De ceva timp îmi repeta cã nu vrea sã mai meargã la serviciu. În ultimele douã sãpt. încercam sã o conving cã lucrurile se vor îndrepta, aveam discutii aproape zilnic, ea cãuta pe diferite site-uri cu locuri de muncã un nou job. Miercuri dimineatã când m-am trezit la ora 7 nu era acasã. Se trezise si plecase de lânã mine fãrã sã o simt. Telefonul, geanta erau acasã! Pe la 7:30 a venit acasã si avea într-o sacosã douã turte cumpãrate. Când am întrebat-o unde a fost mi-a spus cã la garã, cã a vrut sã plece unde vede cu ochii, apoi a zis cã a vrut sã cumpere douã turte. Eu am înteles cã ceva nu e în regulã si i-am zis sã meargã la sv (serviciu) sã rezolve problemele, sã-si dea demisia dacã e nevoie. Când am sunat-o mai târziu si am întrebat-o ce a hotãrât, a zis cã a hotãrât sã se linisteascã. Când am luat-o de la serviciu, vãzând cã e tot abãtutã, i-am zis cã m-am gândit la o solutie la problemele noastre, i-am propus sã mai facem un copil, apoi sã nu se mai întoarcã la Dedeman. Noi ne mai doream un copil. A zis cã e o idee bunã. M-am gândit cã altfel se va duce la serviciu în continuare stiind cã mai are doar câteva luni si apoi va intra în concediu. Apoi am mers acasã, a fãcut ceva de mâncare, am mâncat, a mers cu Rares la o vecinã sã probeze un costum pentru serbare, a fost la niste mici cumpãrãturi. Apoi, pe la 21:40, a zis cã vrea sã doarmã cã simte cã o ia somnul, sã dorm eu în sufragerie cu bãiatul, cã poate reuseste si ea sã se odihneascã. M-a sãrutat, m-a strâns în brate si mi-a zis cã eu sunt puternic. A fost ultima datã când am vãzut-o. Dimineatã, când m-am trezit, nu era acasã. Nu am realizat cât de gravã era problema ei, cred cã puteam face ceva. Seara am întrebat dacã vrea sã mergem la un psiholog si a zis cã da! Nu pot sã mã împac cu ideea cã am lãsat-o sã facã asa ceva. Cred cã eu o puteam salva! Sunt sigur de acest lucru! Acum, cei de la Dedeman spun cã aveau de gând sã mai angajeze o fatã. Ea de ce nu stia de acest lucru? Când am întrebat-o de ce nu mai angajeazã o fatã, Ionelia a zis cã nu se aprobã de la Bacãu. Cineva trebuia sã vinã sã normeze munca aia sã vadã dacã e de una sau douã persoane. Alte motive înafarã de cele legate de serviciu nu stiu sã vã spun. Nu au existat relatii extraconjugale niciodatã din partea niciunuia dintre noi, gelozii si alte chestii. Nu cred cã mã voi împãca niciodatã cu gândul cã nu am salvat-o.”
