Iubite mame, Dincolo de participarea mea activă, atat la protestele împotriva exploatării cu cianuri de la Roşia Montană, cat şi la cele împotriva exploatărilor prin fracturare din ţara noastră, vă scriu în calitate de fiică. Mama ştie ce fac, nu-mi fac griji pentru ea, chiar dacă se teme pentru siguranţa mea. Ştie ce înseamnă lipsa de libertate pentru că a crescut într-un regim comunist. Din fericire, pentru mine şi-a dorit altceva şi sunt sigură că v-aţi înţelege foarte bine dacă v-aţi cunoaşte şi aţi avea o discuţie pe această temă.
În acest moment mă aflu pe B-dul Magheru, în centrul capitalei. Am ocupat carosabilul în semn de revoltă împotriva violenţelor de la Pungeşti. În faţa mea, frumos aliniaţi stau fii dumneavoastră. Mă uit la fiecare în parte şi vă spun sincer că cei mai mulţi nu reuşesc să mă privească în ochi. Unii dintre ei au auzit despre ce s-a întamplat în Moldova şi par ruşinaţi că poartă uniformă. Strada îi consideră direct responsabili pentru toate nedreptăţile din ţară, pentru complicitate cu hoţia, pentru afacerile ilegale, pentru exproprieri, pentru sărăcie, pentru poluare, pentru taxele imense pe care le plătim statului, pentru pensia dumneavoastă mică şi pentru alocaţiile copiilor. Vă înţeleg durerea. Îmi imaginez că atunci cand vă spuneau că vor să apere ţara nu vă gandeaţi c-o să se ajungă aici.
Vă scrie un om liber, care nu acţionează decat aşa cum îi dictează conştiinţa. Un om care are curajul să spună „nu’’, atunci cand situaţia o cere, care face diferenţa dintre bine şi rău. Nu am o armă în dotare, pentru că mi-am ales alt drum. Ies în stradă să-mi revendic drepturile, pentru că mama mi-a zis că nu trebuie să mă las călcată în picioare. Nu pricep de ce doi oameni cu caracteristici comune trebuie să se comporte ca nişte inamici. Şi eu şi fiul dumneavoastră ne-am născut în aceeaşi ţară minunată. Amandoi am fost în prima zi de şcoală, cu flori pentru doamna învăţătoare. Am tocit acelaşi abecedar şi am învăţat aceleaşi lucruri la istorie. Ne-am jucat de-a hoţii şi vardiştii şi ne-am întors la fel de trişti la teme. Am şters praful de pe bibelouri la fel de plictisiţi şi ne-am bucurat la fel de mult de bunătăţile scoase duminica din cuptor, de mamele noastre. În ultimele două luni, am stat în stradă cam acelaşi număr de ore. Eu, de partea poporului, el, de partea altcuiva. Poate că mai este timp, încă, de stat şi privit în ochi, dar cat? Cine îi garantează mamei că maine, fiica ei îşi va mai putea exercita în siguranţă dreptul la viaţă?
Dumneavoastră, doamnelor, meritaţi toată iubirea şi recunoştinţa din lume pentru oamenii care suntem, dar vă întreb sincer: ce vă povestesc copiii despre locurile lor de muncă, atunci cand vin în vizită, de sărbători? L-am întrebat pe unul dintre ei, astă seară, dacă ştiţi ce face el. Mi-a mărturisit că i-aţi oferit cei şapte ani de-acasă şi că acţiunile lui de purtător de uniformă nu au legătură cu educaţia. S-a bătut cu pumnul în piept şi mi-a atras atenţia asupra faptului că el este, în primul rand, om. Văzandu-i reacţia, l-am invitat să se comporte ca un om şi să ni se alăture. A lăsat capul în jos şi a plecat mai departe. E de datoria dumneavoastră să le spuneţi, măcar în al doisprezecelea ceas: capul plecat, sabia îl taie! I-aţi crescut cu dragoste, ca să fie oameni, nu-i lăsaţi să devină marionete.
Noi le plătim salariile: eu, ai mei, dumneavoastră, toţi cei care îşi achită datoriile la stat. E firesc ca în acest caz, ei să apere interesele unor firme private, venite de prin alte ţări şi să treacă peste bieţii ţărani, care trăiesc din roşia crescută în grădină? În asta transformă un ordin, educaţia pe care v-aţi străduit ataţia ani să le-o oferiţi? Poate un copil care se teme de întuneric să devină, în caţiva ani, o maşinărie? Dacă pe-atunci nu aşteptaţi cu mainile în san ca febra să-i treacă de la sine, de ce să aşteptaţi fără teamă ziua în care vă va fi ruşine să vorbiţi despre profesia lui?
Nu am copii, nu mă pot pune în situaţia dumneavoastră, dar mă uit la mama, care m-ar urechea dacă ar şti că e dacă eu, primind un ordin, m-aş întoarce împotriva oamenilor nevinovaţi, care se revoltă împotriva nedreptăţii. Mama, care mă sună de-acasă de fiecare dată cand vede ştiri despre proteste, la televizor. Mama, care mă roagă să nu mă apropii prea mult de fii dumneavoastă, pentru că-şi doreşte să mă-ntorc întreagă acasă. Mama, care m-a crescut cu drag, aşa cum ataţia ani i-aţi crescut pe fiii domniilor voastre. Sunaţi-i şi amintiţi-le cat îi iubiţi, că le doriţi binele şi că n-aţi vrea să devină ucigaşi.
Cu respect pentru dumneavoastră,
Alexandra Scînteianu (fiica mamei mele)
Cititi: http://www.ziaruldevrancea.ro/opinii/98681-inamicii-din-piata-universitatii.html
