Autor: Cristina Lica, Geta Roman
A construit prima clinică de chirurgie plastică şi arsuri pentru copii din România, a salvat cinci dintre prematurii arşi în incendiul de la Giulesti, iar acum pregăteşte un centru de excelenţă în chirurgie cardiovasculară.
Profesorul Dan Enescu a fost primul medic din ţară care a ales să treacă de la îngrijirea adulţilor cu arsuri la copii. Are „un soft” care îi spune instantaneu cum şi când să acţioneze şi simte când un copil va trăi, doar privindu-l în ochi, indiferent cât de proaste sunt analizele.
Aceiaşi ochi i-au apărut însă de multe ori în vis întrebându- l dacă a făcut totul pentru ei. Profesorul Dan Enescu încă mai caută răspunsuri în tratate şi ţine pasul cu cei mai buni din specialitatea lui în lume
SUMARUL ARTICOLULUI
Evenimentul zilei: Aţi pus pe picioare secţia de Chirurgie Plastică cu forţe proprii, destul de repede. Care este povestea acestei reuşite?
Prof. Dan Enescu: Am venit în acest spital pentru că mureau copiii. Lucram la „Agrippa Ionescu”, la adulţi, iar, la un moment dat, am auzit că la „Grigore Alexandrescu” mor foarte mulţi copii. A fost o decizie instantanee. I-am spus domnului profesor că îi mulţumesc pentru ce m-a învăţat, dar că locul meu e în altă parte. A fost reticent, mi-a spus că e greu, că sunt copii, dar eu am un principiu: mai bine să încerci şi să nu reuşeşti decât să îţi pară rau că nu ai făcut ceva. Am început cu cinci camere, gândaci pe pereţi… Deşi eram la ultimul etaj, în condiţii insalubre, să ştiţi că m-am simţit ca-ntr-un palat. Uitându-mă în spate, chiar regret perioada aceea eroică. Mă surprinde câţi copii reuşeam să salvez.
I-aţi numărat?
Nu, în schimb i-am numărat pe cei care mureau, pentru că succesul vine şi se duce, dar eşecurile rămân. Părinţii se despart de tine fără să-ţi mai zică nimic, după ce le-ai spus că le-a murit copilul…Nu vă puteţi imagina cum e să te uiţi la un tată şi o mamă care aşteaptă să le spui ceva şi trebuie să le dai vestea asta.
Aţi avut cazuri la limită, care au supravieţuit?
Multe, foarte multe, nenumărate. Cu arsuri pe 80-90% din suprafaţa corpului. Dar să ştiţi că performanţa a venit cu timpul. La început mureau mai mulţi, dar, în timp, am construit o filozofie de grup a tratamentului şi lucrurile au început să funcţioneze. Au contat stagiile în străintate, în special în America, făcute prin`91. Era o chestie draguţă când veneau delegaţii din străinătate şi mă întrebau cum e centrul meu. Le spuneam: «Sunt cel mai bun din ţară…fiindcă sunt singurul! » (zâmbeşte).
„Când a explodat Giuleştiul, eram în străinătate”
Cum a fost trecerea de la adulţi la copii??
Foarte bună întrebarea. Un adult e o persoană finită, pe când un copil este, poate exagerez, 100% apă şi 100% anabolism, adică creştere. Am avut cam 600-700 de internări pe an, la început, dintre care 90-100 mureau. Cifra aceasta a început, încet-încet să scadă. Chiar au fost momente când mă bucuram că au murit numai 60, 50. Şi în 2000 am ajuns la zero. Bine, unele cazuri sunt din start sortite eşecului. De exemplu, a venit o fetiţă care fusese băgată într-o valiză, căreia fraţii îi dăduseră foc. Avea arsuri pe 100% din suprafaţă şi pe căi respiratorii, pe care nu le poţi controla. Urăsc cifrele, pentru că fiinţele nu sunt transformabile în cifre.
Se întâmplă şi miracole?
Să ştiţi că eu sunt credincios. Într-un tratament, sunt sute de cărţi, dar nimeni nu-ţi spune cum să tratezi acel caz. Trebuie să particularizezi toate acele cunoştinţe cu ce ai în faţă, iar intervenţia ta să nu fie mai gravă decât ce a suportat el prin acel traumatism. Arsura este cel mai grav accident care i se poate întâmpla fiinţei umane. E catalogată de OMS pe locul întâi ca gravitate. Nu pot să nu mă gândesc, având în vedere ultimele întâmplări, la cazul Giuleşti. Acolo erau chiar prematuri, cu arsuri pe suprafeţe mari, iar faptul că cinci dintre cei şapte au supravieţuit e ceva special.
Cum se simt acum copiii care au supravieţuit tragediei de la Giuleşti?
Aş putea să spun chiar perfect. Îi văd de mai multe ori pe an, nu au mari semne pe corp. Cu toate că aveau părţi negre, nu m-am gândit nicio clipă să le tai degetele. Tratamentul a fost excesiv de blând. Cam 100 de persoane au participat la îngrijirea lor…
Vă mai amintiţi ce făceaţi în acea zi, care a fost filmul evenimentelor?
Eram in concediu, iar când mi-au dat telefon că a explodat Maternitatea Giuleşti, am crezut că e o glumă şi am închis telefonul. Cum să explodeze o maternitate? Şi după aceea am înţeles că e adevărat şi am luat primul avion. Era un haos acolo, brăţările cu codurile de bare de la mâinile copiilor se topiseră, nu ştia cine pe cine să plângă, s-au făcut teste ADN ulterior. Iar presiunea cea mai grea a fost cea a presei şi pe bună dreptate, era o curiozitate ultrajusticată, un eveniment mondial. Voi povesti totul într-o carte.
Aţi primit invitaţii la botez de la părinţii lor?
Da, e cel mai preţios cadou. Mă simt foarte bine de câte ori vin în cabinet, simţi în ochii lor. Şi în tratamentul arsurilor, spun doar atât, să văd ochii copiilor, şi chiar dacă au analize proaste, ştii precis că o să scape. Nu că dau în bobi, dar îl vezi, îl simţi…
EVZ.ro
