ISPASUL La 40 de zile dupã Pasti, mai exact în joia celei de-a sasea sãptãmâni dupã Sãrbãtoarea Învierii Domnului, se sãrbãtoreste Înãltarea, în denumirea popularã Ispasul. În cea mai veche mentiune despre aceastã sãrbãtoare (Eusebiu al Cezareei – Despre sãrbãtoarea Pastilor) se aratã cã Înãltarea era sãrbãtoritã pe atunci, în Orient, în ziua a 50 – a dupã Pasti, odatã cu Rusaliile, si nu în ziua a 40 – a. Astfel, sãrbãtoarea Înãltãrii încheie perioada pascalã a Cincizecimii. Se zice cã Ispas ar fi un personaj mitic care a participat la înãltarea lui Isus si a sufletelor mortilor la cer. În aceastã zi, femeile care au avut în acel an un decedat în familie, împart azime calde si bãuturã de pomanã, existând credinta cum cã de Ispas se înaltã sufletele mortilor la cer si au nevoie de merinde pentru drum. De asemenea, aceastã zi este una de odihnã. Existã superstitia cã orice se seamãnã în aceastã zi, nu va rodi. Un alt obicei este acela de a nu da cu împrumutul din casã. În ziua de Înãltare, se foloseste salutul „Cristos s-a înãltat!” – „Adevãrat cã s-a înãltat!”.
Traditii de Înãltare
În noaptea si ziua de Ispas se efectueazã numeroase obiceiuri si practici magice de apãrare: culegerea si sfintirea florilor, frunzelor si ramurilor plantelor apotropaice de alun, nuc, leustean, paltin, lovirea vitelor si oamenilor cu leustean, sunatul din buciume sã nu se prindã farmecele si sã alunge relele, încingerea peste mijloc (brâu) a fetelor si femeilor cu leustean, îmbunarea spiritelor mortilor cu ofrande bogate, vrãji si descântece. Ziua de Ispas este hotar pentru diferitele activitãti economice: se încheie semãnatul plantelor, în special al porumbului, se urcã boii si juncanii la pãsunile montane, se însemneazã mieii prin crestarea urechilor (cu unele variante locale, sãrbãtoarea este cunoscutã pretutindeni în România).